STATUTUL FEMEII OGLINDIT IN PUBLICISTICA TRANSILVANEANA A SECOLULUI XX

STATUTUL FEMEII OGLINDIT IN PUBLICISTICA TRANSILVANEANA A SECOLULUI XX

Cumpăna dintre secolele XIX si XX este caracterizată de o avalanşă de publicaţii conduse de editori femei[1] – „Mama şi copilul” a Mariei Rosetti, „Rândunica”, condusă de Elena Sevastos,  „Femeia română” a Mariei Flechtenmacher (Mavrodin), „Dochia” şi „Românca” datorate Adelei Xenopol- care au ca numitor comun promovarea ideii de  emancipare prin educaţie şi aduc în faţa cititorilor din România şi articole aparţinând unor scriitoare din Ardeal[2]. Lor li se alătură „Revista noastră", întemeiată de Constanţa Hodoş în martie 1905 la Bucureşti şi condusă de ea până în aprilie 1907 (seria a doua apărând între iunie 1914 - iunie 1916), concepută ca organ de propagandă a aceloraşi deziderate şi menită a fi, după cum afirma editoarea, „o oglindă credincioasă a colaborării intelectualității femeiești la patrimoniul comun cultural național”.[3] Aici colaborează o bună parte a condeielor feminine notabile în epocă: Sofia Nădejde, Maria Cunţan, Ecaterina Arbore , Elena Sevastos, Maria Baiulescu, Ana Conta-Kernbach- cele două din urmă remarcându-se prin articole pedagogice extrem de elaborate, dar, odată cu trecerea timpului, prin atragerea unor autori de literatură ca Vlahuţă şi Coşbuc şi prin renunţarea la tonul feminist revendicativ de la început, publicaţia devine una sămănătoristă, raportată la climatul socio-cultural al perioadei, ideile fiind  vehiculate în numele a două deziderate fundamentale: ridicarea femeilor din mediul rural prin cultură și Unirea. Articolele, ca şi fragmentele literare propuse, se concentrează pe analiza psihologiei feminine sau infantile, dar şi pe atmosfera confruntărilor etnice din Transilvania. Chiar şi atunci când e vorba de drama românilor transilvăneni şi tentativele de a rezista deznaţionalizării , textele sunt moralizatoare în exces, cu toate că , pe alocuri, personajele nu sunt atât de liniare, ci au o ambiguitate creionată cu oarecare îndemânare.

În 1902, la Cluj, Gyújtó Izabella, Kozma Flora şi Raffaj Irma publică, iniţial ca supliment al lunarului” Unitárius Közlöny “, revista “Nők Világa”[4].Pe lângă articole de actualitate privind viaţa comunităţii religioase feminine- expoziţiile de industrie casnică, conferinţele destinate femeilor, rezultatele şcolare de final de an ale şcolilor unitariene de fete din Ardeal-  publicaţia conţine şi încercări literare- poezii şi epigrame (A Magyar Nõkhoz, Falusi gondolatok, Nyárfa), povestiri, fragmente din nuvele sau romane (Celia, A Nõrõl, A Nagyanya, Beteg gyermekek, Egy kis leány emléke). Subiectele acoperă, în general, intimitatea casnică şi familială, cu accent pe relaţiile dintre soţi sau dintre mamă şi copii- fără să aibă o profunzime deosebită, încercând analiza dramelor feminine, dar dintr-o perspectivă intimistă de salon, melodrama educativă şi documentul evocator dominând paginile revistei.

Până la primul război mondial, femeile burgheze adunaseră în jurul ideii de caritate şi educaţie o serie de revendicări modeste care se vor politiza treptat. Combinate, cererile de grup includ îmbunătățirea drepturilor civile ale soției, dreptul la învățământul superior, dreptul la vot, dreptul de a exercita o profesie și de dreptul de a participa la diferite foruri decizionale. Tot ceea ce se revendică în numele egalității de gen de către persoanele mai emancipate contrastează cu majoritatea discursurilor grupurilor de femei, care se concentrează pe diferențele lor “naturale” și cristalizează cererile de gen în numele statutului lor de femei și mame.

Intens mediatizat de presa maghiară, în iunie 1913 are loc la Budapesta Congresul internaţional al femeilor care pune problema acordării dreptului de vot pentru femei ca şi consecinţă a emancipării lor intelectuale şi premiză a celei economice şi politice. Participarea a peste 3000 de reprezentante ale organizaţiilor feminine din Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Norvegia, Islanda, Turcia, Japonia, China, Spania, Grecia, Africa de Sud, Luxemburg,India, Liberia, Persia şi America între care se remarcă Carrie Chapman Catt, Jane Adams, Olivia Vanderbilt (soţia miliardarului american), ducesa de Marlborough, Anne Harvez (soţia milionarului englez), Thora Daugaard , Mah Hla Oung şi Mah Nee Nee (soţia şi fiica maharajahului din Rangoon), şi, ca organizatoare din partea Uniunii femeilor maghiare din Ardeal, contesele Teleki şi Haller[5]  dă greutate întrunirii de excepţionale dimensiuni şi face ca deciziile congresului să determine o serie de guverne să adopte modificări, mai mari sau mai mici, în privinţa statutului femeilor din ţările respective[6].

Profitând de această conjunctură, la câteva zile după încheierea acestui congres, are  loc cel al reuniunilor de femei române din Transilvania care hotărăşte  crearea Uniunii generale a femeilor române din Ungaria, sub președenția Mariei Baiulescu care, în cuvântul introductiv, menţionează că, doar prezentând un program limitat spre aprobare, şi în urma a numeroase intervenţii,”am reuşit a obţine încuviinţarea de la Stat” pentru desfăşurarea lucrărilor de constituire[7]; programul, minimal, ridică următoarele probleme:” 1. Problema educaţiunii fetiţelor noastre. 2. Cultivarea sentimentelor religioase şi îngrijirea lăcaşurilor sfinte. 3. Cultivarea industriei naţionale femeieşti şi păstrarea şi perfecţionarea motivelor naţionale. 4. Educaţiunea sistematică a gospodăriei şi a industriei casnice. 5. Instituţiunile filantropice : îngrijirea bolnavilor, a celor lipsiţi, a săracilor ; înfiinţarea unui mare Orfelinat. “[8].Primul congres al Uniunii are loc la Sibiu, în mai 1914, cu participarea delegatelor organizațiilor de femei din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, având şi invitate special din Bucovina şi România. Deşi, la prima vedere, programul de acţiune nu depăşeşte prin nimic limitele impuse femeilor de accepţiunea generală a rolului lor, pe primul plan pune educarea tinerelor, necesitatea înfiinţării unei şcoli pedagogice româneşti de fete în Transilvania şi modalităţile concrete de realizare a acestui deziderat  fiind şi subiectul cel mai aprig dezbătut de participantele la congresul de la Sibiu[9].

Absorbite de mișcarea naţională și de cererile generale pentru drepturi civile, inegalitățile suferite de femei trec, în cea mai mare parte, neobservate atunci când nu sunt pur și simplu negate în numele superiorității naturale abărbaţilor. În ciuda democratizării relative de după război, femeile încă nu se pot bucura de "privilegiile" de cetățenie legate de dezvoltarea ca indivizi din cauză că sunt declarate în imposibilitatea de a îndeplini obligațiile cetăţeneşti (discursul în public, serviciul militar, etc ). Exemplificator pentru speranţele pe care transilvănencele şi le puneau în noua ordine politică şi în influenţele acesteia asupra socialului este articolul Mariei Baiulescu “Drepturile şi îndatoririle noastre” apărut în 1920, moment în care se mai spera o corectare a condiţiei femeii din România prin proiectata viitoare Constituţie.

Radicală punere în chestiune a formelor tradiţionale de existenţă şi expresie a femeii şi afirmare nu mai puţin apăsată a necesităţii înnoirii, articolul aduce sub ochii cititorului fraze programatice, argumente, justificări şi proclamarea cu voce tare a propriilor principii ale autoarei. Conştiinţa autoreflexivă a femeii Maria Baiulescu este marcată şi interesată de dinamica propriei geneze ca personaj social, de pericolele împotmolirii în formule şi convenţii, de imaginea pe care au construit-o ceilalţi despre ea: “Nu mai este în concepţia vremurilor trudite ce le trăim educaţiunea păpuşească a femeii, acelei femei orientale, care aştepta să fie alintată şi măgulită, visând fericiri de pe altă lume. Va dispărea acea femeie jumătate curtezană, jumătate roabă” [10]. Pe de o patre discursul e o exacerbare a conştiinţei convenţiei :”Ea va ţinea la sfinţenia şi cinstea casei sale şi a moşiei noastre strămoşeşti”, pe de alta, o exaltare a voinţei transformatoare:”Câmpul de activitate ce i se va deschide prin câştigarea drepturilor sale civile şi politice va aduce roade în refacerea morală, socială şi culturală a poporului nostru şi este incalculabil ajutorul ce-l va putea da femeia neamului său.”[11]

Tradiţia devine imaginea unei realităţi deja depăşite de viaţă, iar refuzul acesteia înseamnă ruptura necesară manifestării noului, depozitar al unui viitor construit pe atributele individuale, această stare de spirit cerând a fi susţinută de o disponibilitate creatoare absolută a personajului : ”Este o fericire că instrucţiunea a dat unei clase de femei seriositatea, ca nouă podoabă în menirea vieţii sale. Pe lângă virtuţile frumoase, ce se cereau femeii până acum, vieaţa de azi îi cere tărie de caracter şi energia de care are nevoie în lupta pentru existenţă.” [12] Anii de război, la care se adaugă declinul unei civilizaţii într-o lume ce încearcă să se definească pe sine, generează o conştientizare acută şi exasperată a precarităţii valorilor. Autoarea simte nevoia recuperării prin acest articol programatic a revoltei împotriva unei mentalităţi dăunătoare, cuvintele sale dorind să dobândească puterea de a însufleţi masele, de a le pune în mişcare, clădind imaginea “nouă” a femeii pe fundamentele unei retorici a rupturii.

Distanţa imensă dintre aşteptări şi realităţile viitoare poate fi urmărită în paginile aceleiaşi publicaţii. Marea Unire declanşează un orizont al speranţei extrem de extins, care nu poate fi însă acoperit de organizarea politică, socială şi culturală ce îi succede. La cinci ani distanţă de articolul anterior prezentat, discursul lui Vasile Goldiş, din funcţia sa de preşedinte al ASTREI, la Congresul Uniunii Femeilor Române de la Timişoara, e mai mult decât relevant pentru reacţia majorităţii, fiindcă, din punctul de vedere al transilvănencelor, perioada dintre războaie stă sub semnul unor speranţe inevitabil înşelate şi a unei nevoi de afirmare politică eşuată[13].

Afirmarea naţională e dublată, din păcate, de atitudini conservatoare, într-o societate cu o modernizare insuficientă:”Asociaţiunea vede în Uniunea Femeilor Române sora sa dulce în serviciul aceluiaşi generos ideal al solidarităţii naţionale şi prin ea a celei umane.”[14] Feminismul apare ca punând în primejdie tradiţionalele conotaţii ale feminităţii, declanşând o criză a societăţii tradiţionale, introducând femeile într-un rol- civic şi politic- prea nou pentru un stat în care valorile sunt definite şi redefinite de corpul masculin: ”Societăţile (feminine) actuale, întemeiate pe  concurenţa prin nimic limitată a forţei fizice şi intelectuale, distrug prin egoism societatea în care vor să se fericească”[15]. Noua imagine a femeii încearcă a se impune „prea repede şi prea devreme” căci reprezentarea idealizată a interesului general se află încă în contradicţie cu expansiunea libertăţilor individuale:”Această crescândă conştiinţă a solidarităţii umane târşeşte fără încetare pădurea sălbatică a superstiţiilor concepţiei materialiste, care, întemeiată pe aparenţe orbitoare, încercase să consacre definitive egoismul cras individual ca temei şi rost al vieţii omeneşti pe pământ.”[16]. Nu trebuie uitat că, la începutul lui 1919, Goldiş afirmase că „personal nu va face parte din vreun guvern sau partid care n-ar adera la aceste principii ( ale deplinei egalităţi între femei şi barbaţi)".[17]Era momentul în care Jumanca şi Flueraş, reprezentanţi în Consiliul dirigent al Ardealului, se retrăgeau datorită neacceptării punctului privind votul femeilor, iar Vasile Goldiş susţinea inoportunitatea de moment a cererilor şi amânarea soluţionării lor până la întocmirea noii Constituţii.

Diferenţele de viziune asupra femeilor din mediul urban şi cel rural sunt cel mai bine exemplificate de două publicaţii, înfiinţate de femei şi destinate exclusiv acestora: “Femina magazin. Az Assonz- Tarsadalom Lapja”, apărută la Cluj în 1931 sub conducerea Dr.Desy Magda şi “Femeia satelor. Revistă de cultură pentru femeile dela sate”, ce apare la Deva între 1935 şi 1939, având-o ca directoare pe Maria Pârvulescu.

Cea dintâi, pe lângă articolele apărute sub genericele “Életproblémák” şi “ Asszonyi Problémák”, aduce în faţa cititoarelor portrete ale unor luptătoare pentru drepturile femeilor de pe întreg mapamondul în seria “Hires Asszonyok”, dar are şi rubrici politice, mondene (în sensul bun al cuvântului), reportaje şi interviuri având ca subiect activitatea societăţilor de femei din Ardeal indiferent de naţionalitate[18],semnalări ale noilor apariţii editoriale şi cronici culturale referitoare la producţii şi evenimente aparţinând tuturor instituţiilor de profil transilvănene.

Cea de a doua, debutează cu articolul program “Calea femeilor dela sate”, semnat de Dr. Grigore Comşa, care defineşte clar publicul căruia îi este destinată revista :“soţiile preoţilor, învăţătorilor, şi notarilor comunali şi ale altor fruntaţi, ca ele să fie la datoria lor de îndrumătoare ale vieţii femeilor celorlalte”[19]. Exemplar construită pentru scopul pe care şi-l propune “Să lege pe săteancă de cămin şi să-i întărească puterea de viaţă pentru creşterea copiilor; Să înveţe pe săteancă ce este igiena individuală şi colectivă;( …) Să înveţe pe copii datinele şi obiceiurile româneşti, cântecele şi poveştile noastre; Să aprindă în sate o cât de mică şi folositoare cultură a minţii şi inimii, publicând bucăţi de literature, istorie, economie casnică şi igienă”[20], revista reuşeşte să menţină pe parcursul celor patru ani de apariţie o structură constantă prin rubricile “Probleme actuale”- care se axează în special pe articole dedicate şcolii şi instrucţiei fetelor din mediul rural[21], “Medicină şi higienă”, “Poveşti, schiţe şi poezii”, “Figuri representative”, rubrică care, din păcate e foarte săracă în portrete ale femeilor de seamă din România, punând accentul pe scriitorii şi politicienii bărbaţi, “Gospodărie” şi, nu în ultimul rând, “Bucătărie”-rubrică de sfaturi şi reţete, considerată obligatorie oricărei publicaţii pentru femei care se respectă.

Atitudinea prudentă a corpului masculin faţă de revendicările de ordin intelectual ale femeilor epocii e cel mai bine ilustrată de noile periodice literare care induc o fascinaţie programatică care duce, inevitabil, la noi convenţii. Deşi îşi atribuie aprioric meritul de a le învăţa pe scriitoare să se exprime mai liber, discursul fiind animat de o intenţie estetică vizând o artă dezbărată de orice convenţie şi care se rupe definitiv de tradiţia consacrată, rezultatele sunt foarte departe de intenţii.

Apărută la Sibiu la sfârşitul anului 1937, revista „Pământ şi vrajă ardeleană”, condusă de Septimiu Savu-Severin, declară în programul publicat în primul număr că are ca scop promovarea „elementelor tinere creatoare” şi aduce un omagiu ţărăncilor române ale căror mâini „sunt cele mai neobosite, creând adevărate minuni cu acul parcă vrăjit. Chilimurile, cusăturile, salbele şi opregele, cu amestecul de colori, sunt adevărate opere.”[22]Periodic lunar de „ştiinţă, literatură şi artă”, publicaţia se înscrie în linia ideologică naţionalistă, combinând un limbaj cu arhaisme intenţionate cu exaltări uneori puerile în faţa evenimentelor cu iz folcloric. „Pagina femeii”, prezentă în fiecare număr, îşi propune să o prezinte ca păstrătoare a valorilor tradiţionale, rezervându-i trecutul social, fără a face vreo referire la viitorul său. Ea e legată simbiotic de muzica „poporală”, de arta ţărănească, de medicină şi sfaturi folositoare, de grădinărit şi „industria naţională”, fără putinţa de a evada din tiparele arhaice. Chiar şi suplimentul revistei, o broşură apărută cu ocazia sărbătorilor de peste an, conţinând poveşti, cântece şi poezii pentru copii, e în fapt adresat femeilor-mame. Cu o existenţă foarte scurtă, publicaţia rămâne cu multe dintre subiectele propuse în starea de proiect, tonul didacticist şi conţinutul plin de locuri comune scoţând-o din ochii publicului ca o încercare jurnalistică nereuşită.

            Deschisă spre problematica ştiinţelor sociale, după cum evidenţiază numeroasele sale schimbări de subtitlu : „Revistă socială şi culturală”, „Revistă săptămânală pentru probleme sociale şi economice”, etc., dorindu-se, după cum afirma Ioan Clopoţel în articolul program, un instrument pentru transpunerea în viaţă a programului Marii Adunări de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în 1924 apare la Cluj “Societatea de mâine”, publicaţie care “nu se adresează savanţilor şi nu va avea caracterul pretenţios de revistă ştiinţifică (…) Prin compoziţia şi caracterul său, va putea sta în mâinile cărturarilor nostril dela oraşe şi dela sate: un îndrumător şi sfătuitor în multe chestiuni”[23].

La începutul anului 1934, în contextul accentuatei crize economice şi bulversărilor produse în sistemul bugetar românesc, la rubrica învăţământ-educaţie a revistei, Petre I. Teodorescu, ridică problema restrângerii şi comasării catedrelor în învăţământul mediu şi atrage atenţia asupra gravelor derapaje morale pe care situaţia disperată a dascălilor le produce.[24]Pedagog ca formaţie, autorul articolului se exprimă în spiritul a ceea ce se numeşte în zilele noastre educaţia pentru respectarea drepturilor omului, temă nouă ca argument de reflectie pentru epocă,  inedita postură presupunând socializarea adecvată prin acţiunea comună a factorilor educaţionali în perspectiva unor valori umane generale şi formularea unor norme si valori conforme cu idealurile persoanei, cu dreptul acesteia de a exista ca entitate – el arată că acceptarea pluralităţii de exprimare şi de existenţă a celor care au opinii proprii e absolut necesar să coexiste cu eliminarea din sistemele de gândire a urii, discriminării şi inegalităţii dintre oameni : « S-a urmărit înadins a se lovi într-o anumită categorie de femei funcţionare şi de către cine ? Tocmai de către colegii lor. Din discuţiunile angajate în jurul acestei chestiuni, în Asociaţia profesorilor secundari din Braşov, s-a văzut că cei mai mulţi profesori privesc problema în ansamblul ei şi că a fost o greşeală de concepţie, sau poate numai de formă, a celor cari, în loc de a se fi ocupat de femeea funcţionară în general, au atacat pe femeea profesoară, în special, adică tocmai pe femeea, care alături de femeea- medic, de femeea- farmacistă şi de femeea- advocat are cea mai temeinică pregătire şi drepturile cele mai greu câştigate « [25].

E pentru prima dată când presiunea extraordinară asupra rolurilor sociale şi de gen ale intelectualităţii fac ca acestea să fie supuse unui număr mare de schimbări, iar lipsa unei educaţii permanente care să implice experienţe menite să ajute individul să efectueze schimbările necesare, fără a se dezorganiza în planul personalităţii, ca şi inexistenţa capacităţii de a adopta alte roluri legate direct de viaţa cotidiană, duc la formule absurde şi la crearea primelor tensiuni şi atitudini făţiş negative ale corpului masculin faţă de femeile intelectuale active. Ignorând norme elementare de bun-simţ, profesorii de la liceele „Ioan Meşotă” şi „Andrei Şaguna” cer printr-o petiţie care îşi găseşte rapid aderenţi, concedierea  in corpore a femeilor care aparţin corpului profesoral al învăţământului secundar şi redistribuirea catedrelor devenite astfel vacante, bărbaţilor. Argumentele autorului împotriva acestei propuneri sunt exclusiv de natură juridică ”nu putem angaja bărbaţi deoarece se opune legea învăţământului” şi nu de natură morală, el considerând demersul masculin ca fiind pornit dintr-un „sentiment frumos şi nobil”, iar atunci când se referă la „spiritul de solidaritate al profesiei” îl priveşte doar într-un singur sens, cel de consimţire la un sacrificiu comun, uitând că solidaritatea ar trebui să fie valabilă şi în cazul protejării colegelor de breaslă. Teodorescu se aliniază greşelii făcute de toţi cei care pun şomajul intelectual al epocii în seama accesului femeilor la educaţie superioară şi la muncă coespunzătoare pregătirii- priveşte problema doar din punctul de vedere al lipsei unor compensaţii pentru cele care trebuie sacrificate şi uită esenţa procesului: faptul că mentalul colectiv asociază întotdeauna femeia cu sacrificiul de sine, extinzând artificial acest dat în afara familiei şi naţiunii chiar şi în situaţii care ar putea fi rezolvate prin implicarea politicului în sfera economică.

O critică disimulată a acestui mod colectiv de gândire o face articolul profesorului clujean Dimitrie Todoranu „Rânduirea umană a vieţii prin educaţie”[26], ca reacţie la rapida propagare a concepţiei de dreapta asupra subiectului “elementelor inferioare” care frânează “evoluţia socială şi culturală”- printre aceste numărându-se femeile şi anumite minorităţi, considerate incapabile de producţie intelectuală şi, drept care, neavenite în procesul intelectual creator:”Este interesant să observăm că există anume propoziţii emise de gânditori, care fac înconjurul timpului şi al spaţiului cu o forţă de inerţie prodigioasă, dispensându-ne de verificare şi discernământ critic”[27]. Referirea sa fugară la conceptele mussoliniene asupra societăţii (între care cele referitoare la rolul exclusiv biologic al femeii), declanşează o serie de ironii la adresa părţii masculine a intelectualităţii româneşti prea uşor cucerită de acestea:” Fără a crede în excesele vitalismului, nu se poate nega că intelectualitatea nu face uneori decât să mascheze, prin raţionalizare, pornirile incompatibile cu exigenţele şi normele etice derivate din construcţia logică a omului”[28]. În spatele acestui studiu psihosocial se află de fapt o atenţionare pe care autorul o lansează societăţii, anume că ideologiile şi derivatele lor sunt doar faţade ale instinctelor primare de dominaţie.

În panoplia revistelor deceniului patru al secolului trecut se înscriu şi apariţiile publicaţiilor clujene ”Darul vremii” şi “Ardealul tânăr”. Prima, cu o apariţie meteorică (februarie- septembrie1930), ambiţionează a grupa în jurul său nu doar autori locali, ci nume de primă mână ale culturii din întreaga Românie-I. Chinezu, I. Agârbiceanu, Victor Papilian, Ştefan Bezdechi, Pavel Dan, Horea Teculescu, Emil Giurgiuca, Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Romulus Dianu. Alături de ei este prezentă Elena Văcărescu, figură emblematică a scrisului feminin românesc de expresie franceză, de două ori laureată a Academiei Franceze, membră, din 1925, a Academiei Române, poetă, prozatoare, dramaturg şi traducătoare de forţă (traduce şi publică în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topârceanu, Minulescu, Vinea). Cenaclul literar care se află la originea revistei aduce în discuţie producţia literară a epocii în România şi străinătate, iar discuţiile, la care participă, pe lângă cei mai sus pomeniţi, şi Ion Vlasiu, Sextil Puşcariu, Martha Rădulescu sau Olimpiu Boitoş, se desfăşoară la un nivel intelectual înalt. Faptul că selecţia textelor ce urmează a fi publicate este făcută exclusiv de Victor Papilian duce însă la inevitabile tensiuni între autori şi la scurtareavieţiirevistei.[29]
            “Spovedanie periodică cu ritm aprig”, după cum se autocaracterizează, “Ardealul tânăr” doreşte să marcheze prin apariţia sa unspezece ani de la Marea Unire. Apărut în ianuarie 1930 sub direcţiunea lui V. Tilea, îi menţionează printre viitorii colaboratori pe N. Buta, Elena Negru, A. Cotruş, Teofil Bugnariu, Ion Breazu, Victor Jinga, Şt. Berdechin, Olimpiu Bottoş.  Articolul Elenei Negru”Septembrie la Cluj” publicat în numărul 5 din luna respectivă a anului 1930 face o prezentare destul de romanţată, departe de “ritmul aprig” clamat în”Cuvîntul înainte” din ianuarie, a deschiderii anului universitar 1930-31. “ Soarele blând”, “tinerii entuziaşti”, “respectaţii dascăli”, “oraşul redevenit tânăr”, etc. sunt câteva dintre arhicunoscutele formule aparţinând locurilor comune care abundă în textul care are, din fericire, o întindere modestă. Ceea ce ar fi putut constitui o mărturie valoroasă asupra vieţii universitare clujene, având în vedere că autoarea era cadru didactic al facultăţii de medicină, se rezumă, din păcate, la a fi un comentariu elegiac moralizator, introdus, se pare, spre a atrage ceea ce se considera a fi un public feminin “avizat”- nouă dovadă a limitelor în care se realizează şi se acceptă “scrisul feminin provincial”.

Asemeni celei româneşti, presa de limbă maghiară din perioada interbelică găzduieşte articole ce au ca subiect instrucţia femeilor- acestea sunt de obicei legate de evenimente şcolare: concluzii la încheierile de an şcolar, modificări ale programelor şcolare, serbări, etc. Brassói Lapok (Pagini braşovene) , Margittai Újság (Ziarul de Marghita), Ifjú Erdély (Ardealul tânăr), Rózsaeső (Ploaia de trandafiri) conţin articole ale ziaristei Ágnes Erdélyi, povestiri şi fragmente de nuvele ale Ilonei Jancsó, Mariei Szabo[30] şi Magdei Szepes,  poezii ale Mariskăi Ady, Elisabetei Galgoczi, Marghitei Láng [31] şi Annei Hajnal, eseuri ale Verei Bacskai , traduceri ale Margitei Beke, fragmente de roman ale Rozsei Benedek sau preiau articole ale jurnalistei şi activistei Rózsa Bédy Schwimmer[32], una din întemeietoarele mişcării feministe din Ungaria.

Ieşind din sfera revistelor literare şi revenind la publicaţiile de opinie, trebuie să menţionăm că un periodic interbelic care cuprinde în paginile sale numeroase articole dedicate femeilor din Ardeal este ziarul clujean „Patria”- prin calitatea sa, aceasta depăşeşte caracterul de simplu oficios al PNR şi apoi PNŢ, devenind un cotidian de inspiraţie ţărănistă dar care se situează la nivelul marii prese interbelice din Capitală, „Curentul”, „Cuvântul”, „Adeverul”, „Universul” etc. Organ al Partidului Naţional Român, apare pentru prima dată (1 febr.-1 sept.1919) la Sibiu, apoi la Cluj (4 sept 1919-17 dec 1938). În anii 1926-1937 are subtitlul Organ al Partidului Naţional-Ţărănesc iar în 1938, Organ al demnităţii naţionale. Primul său director este marele gazetar şi scriitor Ion Agârbiceanu (1919-1925), primul preşedinte al Sindicatului Român de Presă din Ardeal şi Banat, fondat la Hotel New York în Cluj şi care durează mai bine de 20 de ani. Lui Agârbiceanu îi urmează la conducere cunoscutul ziarist Ion Clopoţel , secondat iniţial ca prim-redactor de Sebastian Bornemisa ( ziarist important, singurul primar provenit  din gazetărie al Clujului) şi apoi de Radu Dragnea.

După cum afirmă Ion Hangiu în al său Dicţionar al presei româneşti,„ziarul a susţinut ideea consolidării politice şi culturale a Unirii Transilvaniei cu România, pe baza hotărârilor Adunării de la Alba Iulia”[33]. Importanţa excepţională a „Patriei” în perioada interbelică este dată de faptul că prezintă ca nimeni altul viaţa interbelică agitată a Clujului, în special a partidului a cărui politică o reflectă, dar şi a vieţii publice ardelene, de la cea culturală la cea sportivă.

Începând cu augustul anului 1929, votarea Legii pentru organizarea administrativă[34], în perioada guvernării Partidului Naţional-Ţărănesc, care înscrisese în programul său chestiunea acordării drepturilor politice femeilor, reprezintă primul pas către exerciţiul politic feminin în România şi deschide seria unor articole pe această temă.  Conform textului legii, femeile pot să primească dreptul de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene[35], acesta fiind însă rezervat doar anumitor categorii şi acordat doar dacă sunt îndeplinite o serie de criterii. Tocmai aceste criterii sunt puse în discuţie, căci se referă la nivelul de instrucţie şi la activitatea socială- subiectele cele mai sensibile ale unei jumătăţi de veac de luptă feministă. Astfel, primesc drept de vot femeile care sunt absolvente ale învăţământului secundar, normal sau profesional, ciclul inferior, funcţionarele de stat, judeţ sau comună, văduvele de război, femeile care sunt decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului şi cele care conduc societăţi culturale, filantropice sau de asistenţă, la momentul intrării în vigoare a legii[36].

Absurditatea obligaţiei impuse femeilor de a prezenta certificate de absolvire a patru clase secundare este relevată în paginile cotidianului, nume precum Livia Coroianu sau Iulia Curea sesizând nedreptatea pe care textul legii, insuficient pregătit, o face celor care urmaseră cursurile în forma de trei şi nu patru clase secundare, astfel că numărul persoanelor care urmau a beneficia de prevederile legii era artificial limitat.   Persoanele cele mai dezavantajate de această lege erau, din punctul de vedere al liderelor feministe, femeile din Ardeal, care datorită contextului istoric se instruiseră în particular, nedeţinând certificate de studii. Totodată era revendicat dreptul de vot şi pentru femeile care conduceau întreprinderi agricole, industriale sau comerciale, precum şi pentru cele care în timpul războiului fuseseră deportate, închise, sau care desfăşuraseră activităţi sociale, precum surorile de caritate.

Un articol care se evidenţiază prin puterea şi pertinenţa ideilor susţinute este „Revoluţia femenină şi democraţia...”, publicat în 1934 şi al cărei autoare este Victoria Liteanu, personalitate binecunoscută a Clujului interbelic, inspectoare generală a şcolilor normale de fete, preşedintă a secţiei feminine a PNŢ Cluj şi autoare a numeroase scrieri şi conferinţe asupra condiţiei femeii din România. Departe de tonul vehement al scrierilor feministe tipice, articolul face o prezentare a evoluţiei situaţiei femeii de la revoluţia franceză până în prezent, văzută însă, fără ironie, din punctul de vedere al bărbaţilor. Ea încearcă să dezasambleze mecanismele de gândire ale fiecărei epoci în parte şi să găsească astfel justificarea atitudinilor sociale pornind de la condiţiile economice de netăgăduit şi reuşeşte să evidenţieze aportul educaţiei la procesul de emancipare al femeilor. Cu un remarcabil simţ al măsurii, autoarea analizează laturile pozitive ale acestora, dar subliniază că deşi discursul a fost un succes remarcabil în transcenderea diferențelor naționale, religioase, economice, și de clasă, care apar în epoca victoriană, în Marea Britanie, Franța şi Statele Unite, noua  mitologie în sine a împrumutat, pentru a se justifica, transpunerea. Un discurs care a pretins că a descoperit esența eternului feminin, indiferent de clasă și localizarea geografică, a fost caracterizat prin generalizări nebuloase despre femeie, introducând rar circumstanțe istorice sau locale. Definirea de tip burghez a feminităţii şi masculinităţii nu a fost un efect secundar marginal al istoriei politice, ci unul dintre proiectele definitive ale secolului al XIX-lea în societățile occidentale. Dezbaterile asupra naturii femeii și funcției acesteia în societate care captaseră atenția publică în acest secol au avut consecințe politice, sociale, economice şi culturale profunde, dar au devenit neglijate de societatea de după primul război mondial “Strigătul femeii de azi a depăşit linia revendicărilor sexului său, cerând întronarea universală a spiritului de pace.Noi, femeile române, suntem foarte înapoi.Simulacrul de drepturi ce avem la comună, sunt bine doar pentru a nu le pune în aplicare.” Preluând tocmai şabloanele discursului masculin despre femeie care o impun ca o expresie a liniştii, bunei gospodăriri, nonviolenţei, echilibrului şi, mai ales, a menţinerii factorului naţional, autoarea conchide:”Privind aportul bogat adus de femeie la patrimonial ţării sale nu putem să nu ne punem întrebarea plină de regret und ear fi azi omenirea dacă femeia ar fi fost tot aşa liberă să-şi dezvolte individualitatea ca şi bărbatul?” Tocmai ideea atât de vehiculată de “înger al casei” şi de “ministru de finanţe al familiei” e cea care, într-un context ideologic diferit, ar fi putut avea un aport real la evitarea crizelor societăţii interbelice “N-am fi asistat poate la dureroasele acte inumane de-a vedea cereale, cafea, bumbac,etc. în cantităţi enorme, aruncate în mare, când miloane de şomeri cu familiile lor suferă de foame(…) Dar starea de incultură în care e ţinută încă în mare parte a împiedicat-o să-şi pună în valoare toată capacitatea pentru progresul social”[37]

Acelaşi număr al ziarului acordă spaţiul central prezentării personalităţilor feminine ale timpului sub titlul “Figuri distinse ale Clujului”. Parcă vrând să confirme articolul anterior, minibiografiile acestor doamne le surprind în ipostazele de conducătoare ale instituţiilor de ocrotiri sociale, educatoare sau artiste – e zona clar delimitată şi maximul social şi profesional pe care mentalitatea epocii le oferă spre desfăşurare acestui gen. E vorba de Sidonia Gocan, prezentată ca descendentă a familiei Alexa Pop şi soţie a boierului moldovean Grigore Docan, preşedintă a Crucii Roşii Române-Filiala Cluj, inspectoare a Ministerului de Ocrotiri Sociale, dar se uită calitatea sa de medic, absolventă a facultăţii de profil din Viena, Olivia Bardosy Deleu, conducătoare a Reuniunii Femeilor din Şimleu, despre care se precizează că e fiică de inspector şcolar şi soţie a dr. Victor Deleu şi că e foarte activă “în mişcarea muzicală din Cluj”, dar se uită că are studii pedagogice terminate la Augsburg şi muzicale la Conservatorul din Mindelheim, Letiţia Haţieganu, care în 1930 iniţia campania de creare a căminului şi atelierelor de ucenice “Domniţa Ileana” din fondurile donate de femeile clujene, cantonată de autorul articolului în formula “prezidenta Societăţei Triunghiul Albastru ale cărei întreite devize nobile şi dezinteresate sunt: religia, munca şi tradiţia”, Ana Popp, membră a numeroase societăţi caritabile şi “suflet de artistă”, în fapt absolventă eminentă a Conservatorului vienez, artistă de renume şi una dintre cele mai apreciate profesoare de pian din Ardeal. Biografia care exemplifică cel mai bine graniţele între care le este permis femeilor epocii interbelice să se desfăşoare este cea a Liviei Deciu-Coroianu, absolventă în 1914 a studiilor universitare la Budapesta, specializarea geografie-istorie, profesoară din acelaşi an la Şcoala normală de fete din Lugoj, prima cu predare în limba română, fondatoare şi directoare începând cu 1915 a Şcolii normale de învăţătoare din Gherla şi directoare din 1919 a Şcolii normale de învăţătoare din Cluj. Articolul nu uită să menţioneze că, imediat după căsătoria cu avocatul Emil Deciu din 1922, proaspăta doamnă demisionează,aşa cum cereau uzanţele, dar solicitată fiind pentru serioasa sa activitate şi bogata experienţă, revine la catedră ca profesoară, dar nu reia nici una din funcţiile de conducere avute anterior. În 1930 e aleasă în Consiliul municipal Cluj pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Pentru că activitatea publică prea intensă a doamnei să nu deranjeze anumite sensibilităţi, articolul nu uită să menţioneze la final “În acelaşi timp desvoltă activitate intensă în cadrul mai multor societăţi de binefacere şi culturale din localitate, iar pe teren politic contribuie la organizarea secţiei feminine a organizaţiei partidului naţional ţărănesc din judeţul Cluj, fără a-şi neglija îndatoririle sale de Mamă a doi copii frumoşi, Emiluţ şi Florica.”[38] Prin această ultimă afirmaţie, articolul comentat deschide seria de decenii a descrierilor standard care nu pot să abdice de la imaginea stereotipă a activistei-mamă-soţie.

Conţinând proză şi poezie care se  încadrează în acelaşi segment stilistic, publicaţia lunară „Prometeu. Revistă de luptă pentru propăşire, frumos şi adevăr”, apare la Braşov sub direcţia lui Ioan-Bran Lemeny, între 1934 şi 1939. Între colaboratorii săi constanţi se numără Victor Beldiman, Ion Sângeorgiu,Horia Frunză şi Ecaterina Pittiş. Aceasta din urmă este cunoscută în epocă pentru scrisul său prolific, nu întotdeauna de mare valoare literară, dar şi pentru atitudinea sa relativ emancipată privind educaţia femeilor care reiese din numeroasele articole publicate. Originară din Braşov, fiică de avocat, urmează şcoala comercială de fetedin oraşul natal, apoi se mută la Sibiu unde obţine postul de pedagogă la şcoala profesională de aici. Sfârşitul primului război mondial o găseşte ca directoare a noii şcoli profesionale de fete din Arad. Colaborează la majoritatea rubricilor literare ale jurnalelor epocii („Literatură şi artă română" , „Gazeta Transilvaniei",„Viaţa românească",  „Lucea­fărul", „Sămănătorul", ”Biruinţa” „Convorbiri literare", „Ramuri", „Românul" , „Patria" , „Transilvania", „Gândirea", „Gândul nostru", „Socie­tatea de mâine", „Ţara noastră", „Ţara Bârsei", „Prometeu" şi „Acţiunea") şi activează ca şi coredactor al „Cosânzenei", în perioda clujeană a publicaţiei. Este una din membrele fondatoare ale Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat.[39] Genul de publicistică pe care îl promovează e orientat asupra cazurilor nefericite ( flori, arbori, păsări, animale, fie de copii, sărmani, bolnavi, bătrâni etc.), receptivitatea faţă de suferinţă fiind o constantă a sensibilităţii scriitoarei Considerată în epocă reprezentativă pentru lirica feminină, este aleasă, în 1911, membră a Societăţii Scriitorilor Români. Scrierile Ecaterinei Pittiş creionează un univers intim cu repere uneori convenţionale, influenţate de modele livreşti, când idilice, când dramatice, care nu fac totuţi notă discordantă faţă de literatura epocii.[40]. Motorul generator al stării de mal de coeur e deprimarea în faţa inevitabilităţii trecerii, ca unică certitudine a unui univers care scapă palpabilului.[41]

Versificaţia sa, destul de comună, marşează pe un număr finit de stări: abandonul în faţa morţii, regretul tinereţii pierdute, întristarea în faţa toamnei, etc., găsindu-şi corespondentul în tablourile agreate de clasa mijlocie- lacul cu nuferi[42], luna oglindită în izvoare, pădurile pustiite de frig, marea învolburată de furtuni. [43]

Stilul autoarei se încadrează perfect dezideratelor “Prometeu”-ului, care resping arta pentru artă “Noutate? Originalitate? În definitiv ce este nou? Sentimentele mari sunt aceleaşi: ideile de bază, călăuzitoare, sunt aceleaşi; noi respingem snobismul poetic şi produsele născute din hermafroditismul cotidian mecanic-literar”.[44]

La polul opus se situează o publicaţie sibiană care, deşi are o existenţă efemeră (1932-1933), cunoaşte un mare impact atât asupra lumii literare contemporane cât şi posterităţii. Este vorba de “Provincia literară”, apărută sub direcţia lui Eugen şi Paul Constant care, într-un limbaj vitriolat, încă de la primul număr, atacă imaginea idilică care este rezervată femeii în scrisul interbelic.”Poezia trebue să aduleze feminitatea cu acorduri de liră ditirambică, evitând conflictele şi stagnările, ce ar zăticni perpetuitatea speciei şi ar suprima deliciile toxice ale amorului, universal legalizat. Proza- la rândul ei- trebue să fertilizeze cuceririle romantice, făcând să curgă râuri întregi de sevă pornografică”[45]  O atare perspectivă confirmă faptul că imaginarul asupra femeii ţine de o justificare principială a psihoanalizei, ca metodă de investigaţie literară şi artistică – insistînd asupra noţiunilor de conflict sexual şi de schizoidie, prima exprimînd un factor fundamental primitiv şi comun structurii si dinamicii spiritului omenesc, a doua considerând-o ca o atitudine vitală a individului faţă de mediul ambiant.
        Conform autorilor, modelul local (provincial) decupat spre analiză, nu face altceva decît să confirme ,printr-o aparentă complacere, o dimensiune analitică „veche” , de suprapunere a textului destinat tiparului pe un reper  vetust. “Se caută, aşadar, literatura de siestă, cu alintări duminicale (…) se cere prin urmare autorilor, pe lângă talentul iniţial, şi un tact de circumstanţă, împrumutând mentalitatea redusă a comerciantului detailist.”[46] „Faptele” mesajului presupun un colaj rău îmbinat, care juxtapune realitatea materială unei realităţi mentale, iar ideea unei reprezentări colective e păstrată fără a se apela la o resuscitare a spectrului unei conştiinţe comune.

 Articolul Dr.-ului I. Popescu – Pornografia literaturei noastre, publicat în numărul de la începutul anului 1933 , îşi propune să stabilească o serie de teze de ordin estetic, etic, social, moral şi educativ, să ia în discuţie eterna problemă a normelor estetice, a moralităţii în artă, a puterii educative a literaturii şi artei, a „scrisului bolnav si sănătos”. Deşi blocat într-o anume teză junimistă, articolul propune o asumare comună (politică – literatură) a femeii-fetiş, diagnosticată drept import , nefiind altceva decît o refulare literară a frămîntărilor anonime, comune. “Putem astfel vorbi mai de grabă de o excreţie literară şi nu tocmai de o creaţie”. Teama de părerea publicului, dublată de nostalgia care scoate la licitaţie floarea de lămâiţă, pudoarea, bunul simţ etc., se loveşte în mod îngrijorător toate valorile etnice si de consolidare socială. Justificarea are în vedere „un ritm al vremii” decadent, bun pentru toate, ideal pentru experimentarea la cald a „formelor noi”. Argumentul dat de Provincia literară apelului presei culturale românesti (mai vechi sau mai noi – centrale sau periferic-provinciale ) la un atare fetiş ţine de un registru practic, de o problematizare a tirajului şi a lecturii: „publicul cere asemenea literatură”:” Lăsând la o parte contrazicerea dintre pretinsa libertate necesară artei deasupra consideraţiunilor sociale şi această justificare a genului literar modern, deci justificare a unui criteriu eminamente social, există însă limite organice şi morale în afara unui convenţionalism de formă – peste care nu se poate trece decât prin fraudă, prin sacrificiul libertăţii spirituale ale unui individ sau societăţi. Cei meniţi cu grija valorilor sociale, distraşi de consideraţiuni politice, economice, teoretice etc. nu observă acest aspect grav al problemei în legătură cu femeia, pentru care toţi au câte-o vorbă bună dar şi câte-o faptă de exploatare”.[47] Replica psihoanalitică propusă de Provincia literară are în vedere, (contra)atacul explicativ, în măsura în care actul mediatic cultural trebuie dispus în ipostaza unei prezentări integrale a vieţii, atasând spiritualului (culturalului) o perspectivă materială. 

Perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial e marcată de încercări de regrupare a scriitoarelor şi activistelor feministe în jurul unor publicaţii bucureştene cum sunt: Femeia și Căminul, revistă săptămânală de cultură, editată în1945, având printre colaboratoare pe Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Gabriela Bervrachi, Maria Banuș, Coralia Călin, Maria Rosetti şi Tanți Cocea, Femeia, gazetă săptămânală care apare doar pe parcursul anului 1946 şi Drumul femeii.Revistă de cultură și informare a femeii, care apare timp de doi ani (1945-46) sub redacția Theodosiei Graur având, în mare, aceleaşi colaboratoare . Începând cu anul 1946, revistele dedicate femeilor apar sub patronajul Federației Democrate a Femeilor din România (Almanahul femeii), Uniunii Femeilor Democrate din România (Femeia) şi Uniunii Femeilor Antifasciste din România (Buletinul intern al UFAR), conţinutul lor fiind aliniat noii ideologii prosovietice şi prostaliniste.

Asemănătoare ca şi concepţie editorialistică “Femeii”, care era editată la Bucureşti, în Ardeal apare, pe parcursul întregii jumătăţi de secol, continuând publicaţia interbelică Családi Tükör, Dolgozó Nő, revistă “socio-politică şi culturală”, patronată de secţia pentru minorităţi a Consiliului Naţional al Femeilor. Primul număr apare la Cluj în 1945, sub şefia de redacţie a Annei Látó, la conducerea revistei urmând, pe parcursul anilor, Orosz Irén, venită de la Braşov unde fusese,în perioada interbelică, jurnalistă la Brassói Lapok, Erős Blanka, fostă asistentă la Facultatea de ştiinţe sociale a Universităţii Bolyai şi Turósné Jakab Irma. Între scriitoarele, poetele, jurnalistele de fond şi reporterele revistei se numără, de-a lungul timpului, Marton Lili (autoare a peste 27 de opera literare şi colaboratoare a majorităţii publicaţiilor de limbă maghiară din Ardeal), Tamás Mária, Nagy Olga (folcloristă), Elsa Kozma ( profesoară de istorie) şi Szilágyi Júlia (cronicar literar).

Cu o puternică tentă propagandistică, materialele literare şi fotoreportajele revistei propovăduiesc grija şi atașamentul față de familie , dragostea de muncă, precum și susţinerea cauzei şi popularizarea demersurilor de obţinere şi cucerire a drepturilor egale pentru femei, creşterea competenței profesionale a acestora prin instruire şi educare, înlăturarea ideilor preconcepute şi neîncrederii între majoritari şi femeile aparţinând minorităţilor, promovarea şi participarea intelectualelor la procesul de alfabetizare a maselor şi susţinerea dată de diverse fundaţii ale femeilor tinerelor care doresc să studieze, prezentarea şi promovarea condițiilor moderne, civilizate și cultivate de trai a femeilor şi căile de realizare a misiunii lor fizice şi spirituale în viaţa de familie.

Perioada cea mai prolifică o reprezintă anii ‘60, când presiunea ideologică se diminuează, şi în paginile publicaţiei apar articole de popularizare despre industria alimentară, sănătate, bricolaj, istorie, sfaturi juridice şi sunt revalorificate scrieri literare sau fragmente de memorii ale femeilor remarcabile ale secolului al XIX-lea.[48]E şi perioada în care, asemănător revistei “Femeia”, coperţile publicaţiei Dolgozó Nő reproduc portrete ale unor tinere, întotdeauna zâmbitoare, neataşate imagistic unei profesii anume.

Almanahul femeii din 1961 conţine, pe lângă articolele cu temă impusă, un nou tip de utopie - reprezentărea femeii care formează  – într-un mit răsturnat  al lui Pigmalyon, femeia instruită, femeia educată, reuşeşte să transforme mentalitatea „pur muncitorească”  a bărbatului mândru şi suficient în forţa sa fizică şi îndemănarea în folosirea uneltelor, recalcitrant iniţial la chemările Minervei, într-un învăţăcel docil şi, mai apoi, într-un intelectual, de care, bineînţeles, se ataşează sentimental în final[49].

În anii ‘70 tonul propagandistic e reluat în toate publicaţiile care apar în România, fie că sunt destinate special sau nu femeilor, de data aceasta două figuri anume dominând reprezentările atât în text, cât şi în imagine- femeia- mamă şi femeia implicată în conducere (profesională şi politică). Un adevărat tir mediatic ia în vizor viaţa femeilor în toate detaliile ei, încercând să justifice, prin aşa-zisa atenţie acordată emancipării, ascensiunea politică a Elenei Ceauşescu. Presa politică[50], economică[51], culturală, centrală şi teritorială, posturile de radio şi televiziune ca şi periodicele de specialitate[52] abundă în articole, reportaje şi emisiuni destinate acestui subiect. Scânteia[53], România liberă[54], Săptămâna[55], Femeia[56], Munca de partid[57], Scânteia tineretului[58],România literară[59], Familia,[60] Dolgozó Nő , Neuer Weg[61], cotidienele judeţene, TVR 1 [62]şi 2[63], studioul teritorial de televiziune din Cluj şi posturile de radio[64] sunt obligate să acorde spaţii aparte “dezbaterilor” pe această temă.

Imaginea cuplului prezidential ia locul celei a conducătorului unic şi trece de pe pagina de titlu pe coperta diferitelor reviste. Prin acumularea nejustificată de titluri academice de către Elena Ceauşescu şi prin repetarea obsesivă a acestora în producţia media, imaginea colectivă a femeii intelectuale devine grav afectată, căci graniţa între merite şi impostură este anulată complet.

După 1990 imaginea femeii educate dispare complet din producţiile mass-media, fiind înlocuită, în numele unei libertăţi de limbaj şi expresie rău înţelese, de cea mai degradantă reprezentare a genului. Înlocuind temporar vechea revistă „Femeia”, din aprilie 1994 apare pe piaţa românească „Lumea femeilor” având ca subtitlu „Revista femeilor după care bărbaţii se dau în vânt”, avându-le la conducere pe Mariana Andronic şi Ecaterina Oproiu, copiind într-un mod stângaci structura publicaţiilor de gen din străinătate şi folosind un limbaj la limita bunei cuviinţe. Prin intermediul ei, ca şi prin nou înfiinţatele posturi de radio şi televiziune, pseudointelectuale, majoritatea persoane cu un fizic agreabil şi o spoială de cunoştinţe, devin peste noapte modelele demne de urmat[65].

 Exacerbarea imaginii fizice a femeii, alături de limbajul licenţios şi jignitor şi identificarea oricărei persoane feminine cu un trecut de intelectual cu impostura , merg, în cea mai ciudată dintre paralele, cu o avalanşă de solicitări faţă de un învăţământ superior “liber”, “de tip nou”, din ce în ce mai superficial, menit să acopere golurile de personal moştenite din epoca anterioară.

 Obsedat de a vedea lucrurile doar în alb-negru, ultimul deceniu al secolului XX nu reuşeşte să recompună o imagine nici reală, nici decentă a intelectualei.

---

[1] Popa, Anca, Emanciparea femeii.Primele reviste româneşti conduse de femei, în Biblioteca şi cercetarea,Bucureşti, Ed.Academiei Române, 2010, p.381-386

[2] Baiulescu, Maria, Congresul internaţional al drepturilor femeilor, în Femeia română.Ziar social, literar şi casnic, Bucureşti, An II, nr.130/23 august 1879, p.420-421

[3] Hodoş, Constanţa, Ce vrem noi?, în Revista noastră, Bucureşti, 1905, nr.1, p.1

[4] Nők Világa .Az Unitárius Közlöny melléklapja. Kolozsvár, 1902- 1908

[5] Szőllősi,Zsigmond, A világ asszonyai Budapesten, în Magyar Nők Naptár, Budapest, Mehner Vilmos Konyvkiado, 1914,p.19-25

[6] În aceeaşi lună guvernul maghiar răspunde solicitării româncelor de a constitui o uniune a reuniunilor de femei în Ungaria, iar  luna septembrie a aceluiaşi an, parlamentul islandez decide acordarea dreptului de vot pentru femei

[7] Baiulescu, Maria, Istoricul Uniunii femeilor române din Ungaria, în Anuarul Uniunii Femeilor Române din România Mare. Al şaptesprezecelea an de la întemeiere, 1913-1930, Braşov, septembrie 1930, p. 3

[8] Ibidem

[9] Stratilescu, Eleonora , Congresul femeilor de la Sibiu, în Unirea Femeilor Române,Bucureşti, anul VI, nr. 6, iunie 1914, p. 264

[10] Baiulescu, Maria,Drepturile şi datoriile noastre, în Transilvania, vol. LI, nr.3/ 1920,p.320

[11] Ibidem

[12] Ibidem, p.319

[13] Exemplificatoare în acest sens sunt articolele Victoriei Liteanu apărute în deceniul patru în presa transilvăneană

[14] Goldiş, Vasile, Discursul preşedintelui Astrei la Congresul Uniunii Femeilor Române din Timişoara (1925), în Transilvania,vol.LVI,nr.11-12/1925,p.600

[15] Ibidem,p.601

[16] Ibidem, p.601

[17] Focşa, Dimitrie,Marele Sfat Naţional şi votul femeilor, în Acţiunea feministă, anul I, nr. 8, 15 august 1919,p.12

[18] Spre exemplu Kovacs, B., A Román nők gyűléseztek, în Femina magazin,Koloszvar, An I, nr.3, p.35

[19] Comşa, Grigore, Calea femeilor dela sate, în Femeia satelor, Deva, An I, nr.1/ianuarie 1935, p.3

[20] Năsturaş, Volbură, Răspuns la o carte poştală, în Femeia satelor, Deva, An I, nr.1/ianuarie 1935, p.5

[21] „Calea femeilor”(nr.1,p.1); „Şcoala ţărănească pentru femei”(nr.3-4,p.11); „Şcoli pentru copiii dela sate” (nr.7-8,p.15); „Spre o viaţă nouă” (nr.2,p.7); „Ce să cetim” (nr.5, p.11); „Şcoala vieţii” (nr.11-12, p.12); „Săptămâna cărţii”(nr.3-4, p.1); „Şcoala” (nr.6, p.1)

[22] Savu-Severin, Septimiu,Din programul nostru, în Pământ şi vrajă ardeleană, an I, nr.1, noiembrie 1937,p.1

[23] Clopoţel, Ioan, Chemarea noastră, în Societatea de mâine. Revistă săptămânală pentru probleme sociale şi economice, Cluj, An. I, nr.1/12 aprilie 1924, p.5

[24] Teodorescu, Petre I., Femeea funcţionară, soţie de funcţionar, în Societatea de mâine, Cluj, An XI, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1934, p.18 şi 3/martie 1934, p. 28

[25] Ibidem, p.19

[26] În Societatea de măine,anul 16, nr.4/1939, p.5

[27] Ibidem

[28] Ibidem

[29] Stanca, Horea, Fragmentarium Clujean, Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1987,p.202-203

[30] Szabo, Maria, Igéretek, în Erdely Helikon, Cluj, Vol.III, nr.1/ianuarie 1930, p.489

[31] Láng ,Margit, Az éj üvegruhája şi Melankólia, în Erdely Helikon, Cluj, Vol.VI, nr.1/ianuarie 1933, p.205-210

[32] Schwimmer,Rozsika, Mire férfiak leszünk şi Nők napja,în Rózsaeső,Şimleul Silvaniei, nr1/ 1926, p.12 şi nr 3/1931, p.8

[33] Hangiu, Ion, Dicționar al presei literare românești (1790 – 1982), Bucureşti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1987,p. 363

[34] Legea pentru organizarea administraţiei publice locale, Bucureşti, în Monitorul Oficial nr.170 /3 august 1929, p.6186-6254

[35] Secţiunea II, art. 375

[36] Ibidem

[37] Liteanu, Victoria, Revoluţia femenină şi democraţia..., în Patria, vol  XVI /1934,nr.22,p.10

[38] ***,Figuri distinse din Cluj, în Patria, vol  XVI /1934,nr.22,p.15

[39] Almanahul presei române din Ardeal şi Banat, Cluj, Imprimeria Lumea şi Ţara, 1928, p.17

[40] Pittiş, Ecaterina, Baladă, în Cosânzeana, Orăştie, An I, nr.2/1 noiembrie 1911, p.17

[41] Idem, O lacrimă, în Cosânzeana, Cluj, An VIII, nr.23-24/ 25 decembrie 1924, p. 310

[42] Pittiş, Ecaterina, Am fost o floare, în Ţara Noastră, anul VII, nr. 42-43 /24 octombrie 1926

[43] Idem, Drumeţ rătăcitor, în Prometeu, anul V, nr.46, 1938

[44] Prometeu (Horia Frunză), Despre scrisul feminin, în Prometeu, anul III, nr. 25, 1935

[45] Cuvânt înainte, în Provincia literară, an I, nr.1 / 1 octombrie 1932

[46] Ibidem

[47] Popescu, I.,Psihoanaliza în literatură, în Provincia literară, an II,nr.4-5/ aprilie-mai 1933

[48] E cazul memoriilor Julietei Szendrey, soţia lui Petőfi Sándor, femeie foarte emancipată, atât ca educaţie cât şi ca comportament, comparată în epocă cu George Sand

[49] Cosaşu, Radu, Femeia mea, în Almanahul femeii, Bucureşti,1961, p.33-38

[50] Ciobanu, Lina, Femeile, forţă remarcabilă a construcţiei noastre socialiste şi comuniste, în Era socialistă, 54, nr.22/noiembrie 1974, p.28-30

[51] Perţ, Steliana, Un imperativ al epocii contemporane: integrarea femeii în procesul dezvoltării social-economice, în Revista economică, nr.25/20 iunie 1975, p.25-26

[52] Florescu, Maria, Propuneri privind îmbunătăţirea statutului social-juridic al femeii încadrate în muncă, în Studii şi cercetări juridice, 21, ne.3/iulie-septembrie 1976, p.259-266

[53] Şerban, Rodica, Porţi larg deschise pentru afirmarea profesionistă a femeilor, în Scânteia, 46, nr.10626/ 19 octombrie 1976,p.2; Concepţia PCRcu privire la rolul femeii în societatea contemporană, în Scânteia, 45, nr.10500/25 mai 1976,p.4

[54] Vântu, Graţiela, Grijă consecventă faţă de munca femeii, în România liberă, 34, nr.9959/27 octombrie 1976, p.1-2; Drăgan, Ana, Sporirea participării femeilor la activitatea productivă, în România liberă, 34, nr.9965/8 noiembrie 1976, p.1-2; Bătrânu, Emilia, Eduaţia femeii şi rolul ei în educaţie, în România liberă, 34, nr. 9829/1 iunie 1976, p.1-2; Vântu, Graţiela, Participarea activă a femeilor la viaţa politică, economică şi socială.Dezbateri, în România liberă, 34, nr.9779/3 aprilie 1976, p.1-5

[55]Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Femeile şi cultura, în Săptămâna, nr.238/27 iunie 1975, p.1

[56] Caranfil, Constantin, Exigenţe sporite în educaţia politică a femeilor, în Femeia, 27, nr.11/noiembrie 1974, p.18; Ciobanu, Lina, 8 martie, zi de luptă şi solidaritate, în Femeia, 29, nr.3/martie 1976, p.2;Idem, Umanismul socialist şi femeia, în Femeia, 27, nr.11/noiembrie 1974, p.1; Idem, Femeile României socialiste în anul international al femeii, în Femeia, 28, nr.6/iunie 1975, p.12-13;Faur, Sanda,Femeile patriei în frontul unit al muncii pentru sporirea avuţiei naţionale,în Femeia, 28,nr./august 1975, p.4-7; Cum acţionaţi pentru îndeplinirea măsurilor complexe ale partidului privind munca şi viaţa femeilor?, în Femeia, 29, nr.4/aprilie 1976, p.10-11;Georgescu, Niki, Cum acţionăm pentru îndeplinirea măsurilor complexe privind viaţa femeilor? Promovarea între procente şi experienţe, în Femeia, 29, nr.8/august 1976, p.14-15

[57] Sporirea rolului femeii în viaţa politică, economică şi socială, în Munca de partid, 18, nr.15/noiembrie 1974, p.76-78

[58] Fluscă, Maria, Cunoştinţele şi experienţa muncii îţi dau curajul să răstorni şi munţii. Interviu despre condiţia femeii, în Scânteia tineretului, 32, nr.8332/ 6 martie 1976, p.1-3

[59] Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Rolul femeii în istoria României, în România literară, 8, nr.25/19 iunie 1975,p.19

[60] Cozea, Liana, Femeia în contextul civilizaţiei socialiste-comuniste, în Familia, 10, nr.11/noiembrie 1974, p.6

[61] Breitenhofer, Anton, Wie Frauen leben ?, în Neuer Weg, 27, nr.8244/ 12 mai 1975

[62] Gheorghiu, Jeana, Noi şi viitorul apropiat, emisiune difuzată pe postul TVR1, 14 iulie1975, ora20.50

[63] Femeia, factor activ în edificarea noii societăţi româneşti, TVR2, 8martie 1975, ora 17.05

[64] Udrescu, Olga (redactor), Radiomagazinul femeilor, emisiune difuzată săptămânal la ora 11, pe canalul de radio România 1: Femeia în lumea contemporană, în emisiunea Meridian Club, Radio1, 7 martie 1975, ora 15

[65] Oproiu, Ecaterina, Regina nopţilor bucureştene (Iuliana Marciuc), în Lumea femeilor, nr 27/1996; Idem, Seriozitate, numele tău e Anca Toader, în Lumea femeilor, nr 24/1996; Idem, Andreea Esca, în Lumea femeilor, nr. 23/1996; Dimovici, Gabriela, Sunt Geanina Corondan, în Lumea femeilor, nr. 30/1996; Andronic, Mariana, Cea mai frumoasă(Iolanda Belu), în Lumea femeilor, nr.32/1996; Idem, Jeanine.Atât!, în Lumea femeilor, nt 35/1997